sâmbătă, 9 octombrie 2010

Rezistenţa prin cultură, oximoron

Teamă mi-e de impropria folosire a... oximoronului "Rezistenţă prin Cultură"!
A citi cărţi rare şi a scrie cărţi rare e mai mult o Rezistenţă Aristocrată decât o Rezistenţă prin Cultură. Aşa şi este perceput epistolarul ce ar rezulta din practicarea acestui nobil viciu: plăcere solitară. Important în istorie şi în soteriologie este însă dacă ţi-ai adus sau nu obolul la Luminarea Poporului. Clasa financiară, politică şi intelectuală interbelică nu a desăvârşit acest proces de răspândire a culturii până în ultimul cătun şi, în consecinţă, din punct de vedere al lui Sirius şi-a cam meritat analfabetismul torţionar al Romlagului. Sub ceauşism, Rezistenţă prin Cultură o au făcut cei ce semnalau Neamului Românesc că mai există pe lume şi altceva decat hrana şi căldura. Sunt mii de contributori, amintesc ce-mi vine imediat în minte: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Dan Hăulică, Dan Grigorescu, A.E. Baconsky, Zigu Ornea, Constantin Noica, Anton Dumitriu, Ovidiu Drimba, Nicolae Mărgineanu, George Bălan, Iosif Sava, Mircea Maliţa, Victor Săhleanu, Edmond Nicolau, Grigore C. Moisil şi chiar Alexandru Mironov sau însuşi Adrian Păunescu atunci când silea un stadion ceauşist să asculte Sonata Lunii în plin răsărit de lună!
Paradoxal, adevărata Rezistenţă prin Cultură a început la noi abia după 1989, la 5 martie 1998, când lupta în stradă era terminată şi a fost jertfit Eminescu tocmai pentru accesibilitatea sa zâmbitoare ca Grigore Vieru, preferându-se un elitism eolic şi fără şanse in vacarmul torenţial al tembeliziunilor subculturale şi al presei asociate lor.